Mesajul Președintelui Colegiului Medicilor din România, Dr. Gheorghe Borcean, la aniversarea a 20 de ani de la înființarea Colegiului

Medicină,  profesia medicală, corpul profesional

 

 

În accepțiunea tradițională, prin mit se înțelege o narațiune fabuloasă, referitoare la zei, oameni, întâmplări, imposibil de verificat, petrecute demult. În înțelesul modern al cuvântului – după psihologi – prin mit se poate înțelege un fapt psihosocial de apreciere exagerată, de absolutizare privind posibilitățile unui personaj, ale unei tehnici, ale unei terapii. În acest sens, miturile au însoțit medicina în general, de la începuturile ei.

Dezvoltarea tehnică medicală din ultimii ani, încrederea aproape religioasă în mijloacele puse la îndemână, pe de o parte și spiritul auto-determinant independent și consumerist pe de altă parte, au condus la crearea, chiar și în rândul profesioniștilor din sănătate, a ideii că totul este posibil, că totul se remediază sau se schimbă în componente în mod quasi-mecanic, au definit moartea ca „atunci când medicina nu mai are resurse sau ratează intervenția”, suferința și boala ca pe niște efecte secundare ale unor mijloace prost folosite ca pe niște situații mai mult sau mai puțin interschimbabile.

În felul acesta, boala și suferința, moartea și doliul sunt împinse la periferia preocupărilor societății, ocultate.

Modelul de succes este cel care interesează cel mai mult în societate. Acela este promovat pe toate canalele. Care este acela? Omul tânăr, întreprinzător, energic, sănătos, care promovează ideile individualismului și utilitarismului, de obicei, prin el însuși. El singur.

Dar singur este și omul bolnav și cel vulnerabil și marginalizat dar mai ales bolnavul incurabil și muribundul.

Și acela este subiectul preocupării medicului, doar al medicului, din păcate.

Una dintre marile calități ale unui medic bun  și pe care am văzut-o la toți maeștrii mei este acea însușire a spiritului latin care pune înaintea tuturor dogmelor și a teoriilor calitatea suverană a bunului-simț.

Iar acesta nu se cultivă în Universitate și nici pe Internet, nici la TV în talk show-uri. El înseamnă disciplina spiritului și cercetarea perfecțiunii în cultură, fie ea literară, artă plastică, muzică, filosofie și mai ales în profesie. Acestea sunt condițiile artei și vocației noastre.

Vă voi atrage atenția asupra următoarei situații: nici un medic nu știe atâta inginerie, atâta drept, atâta jurnalism, atâta horticultură….câtă medicină știu profanii, cei care nu sunt medici.

Știm că sănătatea nu este un ”bun comun”  în accepțiunea juridică la fel ca și apa sau aerul. Dar sigur este un drept inalienabil al fiecăruia. Sănătatea nu este o marfă pentru că dacă așa ar fi, și boala ar fi o marfă. Și serviciile medicale ar fi o marfă și nu sunt acestea chiar dacă se vând și se cumpără. Principiile economiei de piață nu sunt valabile în sistemele de îngrijiri de sănătate. Iată un mic exemplu odios prin nonșalanța cu care a fost prezentat. Duminică 12 martie 2017, pe un post TV cu acoperire națională, la știrile principale ale zilei a apărut un material despre un ”târg de nașteri” în instituții private de sănătate. Se vorbea acolo de ”pachete de naștere” prin cezariană, la un preț normal de 8.000 lei și se făceau ”oferte” la 6.000 lei de către acele instituții sanitare. Se luau interviuri viitoarelor mame care, senine, afirmau că sondează piața pentru oferta cea mai convenabilă. Se înțelegea clar, fără echivoc, că nu se punea în discuție decât o singură opțiune – intervenția cezariană. Realizatorul a făcut o știre, posibil să nu fi fost informat complet și corect, asupra faptului că indicația nașterii prin incizie cezariană este doar de două feluri: pentru făt și pentru mamă.

În legislația românească nu există noțiunea de ”cezariană la cerere”.

Asta în ceea ce privește realizatorul TV! Dar defectul cel mare nu se află acolo, ci la organizatorul târgului și la ofertanții de acolo!

Un alt exemplu: toate rubricile de teleshopping și reclame abundă în oferte de ”suplimente alimentare”, ”dispozitive medicale” și medicamente. Toate acestea sunt sub o formă trucată, remedii și se sustrag astfel reglementărilor în vigoare, pentru medicamente și materiale sanitare.

Un alt exemplu: Valoarea profesională a medicului nu se relevă publicului în reclame care ne-ar putea face să credem că cineva se revendică direct de la marii maeștrii ai medicinei românești. Chestiunea ”celebrității”, ”notorietății”, ”valorii” unui medic este un subiect delicat  și acestea se constată de către noi, medicii, prin lucrări științifice publicate, prin participare la manifestări, prin cazuistică. În general, în lumea profesiei, pacienții noștri vorbesc despre valoarea noastră și nu mijloacele de informare în masă.

Un alt exemplu: există acum două mari lanțuri de instituții sanitare private care se contestă pentru aceea că fiecare pretinde public că are angajați cei mai buni medici și asta o spun în reclamele lor exagerate, pe toate mijloacele de informare.

        Trăsăturile care determină fundamental practica profesiei medicale sunt următoarele:

Rigoarea – față de sine și față de ceilalți. Exprimă o exactitate aspră și dureroasă adesea. Înseamnă conștiința dobândită a apartenenței la o vocație: „Medicul trebuie să fie pătruns de nobilele idealuri care simbolizează medicina. Singur halatul nu poate personifica medicul. Chiar și aruncând halatul, tot medic trebuie să rămână” (Thoma Ionescu). Lipsa rigorii înseamnă neglijență, ușurință, omisiune și se sancționează.

Excelența – este buna pregătire profesională.

Cum se dobândește ea?

  • Programele de învățământ din Universitate și tenacitatea cu care se însușesc cunoștințele teoretice.
  • Alegerea specialității prin rezidențiat, în conformitate cu dorința, aptitudinile și plăcerea.
  • Munca asiduă pentru acumularea de cunoștințe cât mai vaste și cât mai aprofundate. Cazurile grave și interesante nu vin în niciun serviciu doar în programul de dimineață, ele vin cel mai adesea în gardă. Frecvența acestora este cu atât mai mare cu cât este serviciul mai performant, drept pentru care tânărul medic în formare nu trebuie să lucreze exclusiv după orar.
  • Tânărul medic, în procesul de învățământ, trebuie să participe atât la activitatea clinică cât și la cea de cercetare și de medicină experimentală a clinicii în care se formează.

Disciplina de clinică, însușită în această perioadă, îl va însoți în toată viața sa profesională și îl va face „produsul unei școli”.

Cultul maestrului, venerația necondiționată față de acela care i-a pus bisturiul în mână, i-a condus cu mâna sa, mâna tremurândă a ucenicului la primele intervenții, de la care a învățat cum să examineze, cum să ia o anamneză, cum să ceară și să interpreteze datele paraclinice, cum să formuleze un diagnostic, un diagnostic diferențial, un prognostic,  cum să facă o indicație terapeutică, care sunt complicațiile bolii și ale mijloacelor terapeutice, cum se rezolvă acestea, este unul dintre stâlpii formării profesionale de excelență.

Maestrul este acela care rezolvă toate cazurile complexe ale ucenicului, toate complicațiile ivite. Maestrul este acela care își asumă întreaga responsabilitate clinică și pentru toate acestea el este Maestrul, modelul de urmat.

Relația cu pacientul și aparținătorii – secretul și confidențialitatea nu înseamnă nicidecum același lucru.

Secretul este ceea ce nu trebuie spus, ceea ce trebuie ținut ascuns.

Confidența este împărtășirea unui secret. Medicul, în exercitarea funcției sale, primește, prin confidență, un secret. Ce secret primește medicul? Pe cel mai însemnat, cel legat de sănătate, de boală, de neputință, de relația cu cei din familie. Adesea, prin ceea ce i se încredințează și prin ceea ce vede și înțelege, medicul știe mai mult despre pacientul său decât însuși acela.

Vă învederez faptul că prin această calitate a noastră, noi, medicii suntem părtași ai secretelor lumii. Nu, sigur nu suntem o frăție secretă care gestionează lumea dar avem această calitate de „minoritate spirituală”. Excepțiile de la norma secretului sunt cele prevăzute în legile tuturor țărilor.

Iată însă că publicul și presa nu văd în general în norma secretului profesional decât o opacitate a corpului profesional menită a-i masca erorile și neconformitățile.

Informarea și consimțământul

Pacientul vine la medic tocmai pentru a afla ce boală are și pentru a se vindeca. A nu spune pacientului,  a nu-l informa  înseamnă neîndeplinirea unei părți a obligațiilor profesionale.

Există varianta în care pacientul exprimă clar voința de a nu ști, există varianta în care desemnează spre a ști, singur sau împreună cu el, pe membrii familiei. Există varianta desemnării unei persoane de încredere.

Care este întinderea informării? Adevărul, tot adevărul și numai adevărul!

Despre modul în care se spune adevărul, vorbește abilitatea individuală a medicului, arta sa de a comunica.

Consimțământul este dovada respectului autonomiei persoanei.

 

 

Despre relația cu „celălalt”

La origine, cuvintele etică și morală au însemnat același lucru, reguli care ghidează acțiunile noastre, etica vine de la grecescul ethos iar morala de la latinul mores.

În timp, morala a devenit o doctrină a acțiunii, fondată pe un sistem de valori care diferențiază binele de rău, permisul de nepermis. Etica nu este în sens strict o știință, nu face obiectul unui studiu pozitiv, nu rezultă din studiul faptelor și al comportamentelor. Un astfel de studiu nu poate oferi valori. A descrie și a explica ceea ce este nu e de ajuns pentru a defini ceea ce ar trebui să fie.

Cine este acest alt eu care nu este eu și pe care nu pot să-l cunosc obiectiv decât în măsura în care pot pătrunde în intimitatea conștiinței și ființei sale? Chestiunea etică s-ar rezuma astfel: cum trebuie să îl consider pe celălalt cu care îmi împart umanitatea, cu care formez o comuniune în care ceva din universal poate fi pus în comun?

Trebuie să-l consider ca pe un obiect, ca pe un lucru, ca pe un simplu mijloc, care îmi va permite să ajung la scopurile mele sau ca pe un subiect liber și autonom, ca pe o finalitate care depășește interesele mele particulare?

Demersul etic nu este în final acela prin care ființa umană are posibilitatea de a deveni un pic mai umană decât este?

Noțiunea de persoană umană

Nașterea acestei noțiuni vine odată cu creștinismul care arată că fiecare om este creația lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea sa. Se afirmă astfel valoarea fiecărei ființe umane și demnitatea sa. Filozofia iluministă modernă a lui Descartes postulată pe metoda hiperbolei în dubiu zice astfel: pot să mă îndoiesc de tot, singurul lucru de care nu mă pot îndoi este acela că gândesc și că exist ca subiect gânditor, pentru că pentru a putea să mă îndoiesc trebuie să gândesc și pentru a gândi trebuie să exist, de unde faimosul Cogito ergo sum.

Autonomia

Omul este în măsură să stabilească principiile regulilor pe care trebuie să le urmeze – „acționează întotdeauna astfel încât principiul acțiunii tale să poată valora ca lege universală”.

„Acționează în așa fel ca să tratezi umanitatea la fel de bine în persoana ta ca și în persoana oricărui altul, totdeauna ca pe o finalitate și niciodată ca pe un mijloc” (Immanuel Kant).

Demnitatea umană vine direct din aceea că omul este singurul capabil a-și da lui însuși propria lege, făcând proba unei voințe autonome. Cum este posibilă asemenea autonomie? De fiecare dată când comite un act, omul poate gândi că ar fi putut să nu-l comită.

Cert este că nu vom putea dovedi că suntem liberi dar este exigența rațiunii practice de a trăi ca și cum am fi.

Am aproape 40 de ani de profesie, de multe ori nu am făcut ceea ce aș fi vrut să fac ori ceea ce ar fi trebuit dar mă laud că niciodată nu am făcut ceea ce nu aș fi vrut să fac!

Iubirea aproapelui nu este de ajuns. Ea trebuie cu simț împărtășită aceluia!

Nici un bolnav nu s-ar lăsa operat mai ales de o boală gravă, având ca garanție doar răspunderea și competența medicului său. Relația de încredere stă aici la bază și ea vine și din aceea că pacientul simte că medicul său îl iubește.

Poate că este incorect politic dar în acest forum putem să o spunem. Toate culturile s-au născut în bazinul Mediteranei: egipteană, greacă, romană, iudaică, arabă și creștină … Medicina a fost la rândul ei asclepiană, hipocratică, arabă și creștină. Ultima este cea care s-a transmis și face fundamentul filosofiei medicinei moderne. Ori această medicină se adresa persoanei umane definită prin trup, suflet și spirit. Medicul care nu-și iubește pacientul în întregul său nu poate vindeca. Pacientul care nu-și respectă medicul nu se poate vindeca.

Abnegația

Aș enumera aici câteva sfaturi pentru medici:

  • Nu face medicină dacă nu ești îndemânatic, dacă nu ești hotărât să duci o viață ordonată, fără excese, dacă ești comod, dacă nu te poți decide ca mai mult de jumătate din existența ta să o dedici bolnavilor, dacă nu poți să te regăsești cu calm în situațiile critice, dacă nu poți trăi fără să dormi mai mult de 6-7 ore pe zi!
  • Nu face chirurgie dacă nu te decizi ca fiecare operație pe care nu ai mai făcut-o să o faci întâi pe cadavru sau asistând pe un coleg care o face!
  • Nu face medicină dacă nu consideri bolnavul ca pe un frate, dacă în el vezi doar un caz științific sau un obiect de câștig!
  • Nu face medicină dacă te bucuri de insuccesele altora, dacă pui ambiția ta mai presus de interesele bolnavului, dacă nu poți lucra în echipă!
  • Nu face medicină

dacă ți-e frică de moarte, a ta și a altora,

dacă nu poți să îți asumi răspunderea pentru faptele tale,

dacă nu poți să duci la capăt ceea ce    ți-ai asumat, dacă nu ești pregătit să te aperi când ești acuzat, dacă crezi că nu poți suporta eșecul sau aparența eșecului!

 

 

Sacrificiul de sine

Medicul nu este neapărat un om fericit, indiferent cât ar câștiga, indiferent cât de respectat ar fi. Poartă cu sine povara mizeriei umane cu care lucrează zilnic: boală, suferință, moarte, doliu… Acestea nu trec fără urme pe lângă un om fundamental sensibil, care este sau ar trebui să fie medicul.

(ex. anevrism de aortă rupt în intestin)

Gândul și filosofia morții însoțesc practica profesiei medicale în mod cotidian. Moartea devine fatalitate abia după ce ai epuizat mijloacele terapeutice și chiar și atunci pacientul trebuie asistat până la ultima suflare.

Admirabilă este latura estetică a medicinei. În ramurile medicale, ea constă în coerență îndeosebi, iar în cele chirurgicale, pe lângă coerență, în frumusețea gesturilor și în modul în care chirurgul se exprimă pe sine, nu doar face un meșteșug! La un mare chirurg nu se poate vorbi despre aceea că el posedă arta sa, nu, din contră, arta sa este cea care îl posedă, căreia i se dedică cu toată energia sa, lăsând deoparte tot ceea ce ar însemna viață privată și plăcere. Am văzut cu toții chirurgi care se dăruiesc complet psihic, fizic și intelectual în timpul muncii lor. Nu sunt aceștia cu nimic mai prejos decât un dirijor dedicat, un muzician, un pictor…. În nici un caz arta și meseria noastră nu sunt o redare, ele sunt o dare.

Exigența

Medicul nu poate fi decât exigent cu sine și cu cei din jur, nu poate decât să impună după ce mai întâi el a făcut-o. Nu admite micile slăbiciuni și compromisurile din meserie.

Probitatea – curățenia sufletească, seninătatea lucrului îndeplinit cu respectarea tuturor celor dinainte.

Personal, nu admir la un medic sau chirurg atât de mult forța sa fizică și intelectuală, puterea de muncă, cât priceperea, destoinicia cu care să aleagă, la fiecare moment calea cea bună dintre două sau mai multe. Dar cel mai mult admir serenitatea și franchețea pe care i-o dau conștiința lucrului făcut după toate perceptele.

 

 

Vara aceasta, Colegiul Medicilor din România împlinește 20 de ani de existență. Printre altele, și pentru aceasta ne aflăm aici și mulțumesc tuturor, celor mai de la început, celor mai din urmă, celor împreună cu care am lucrat de la înființare, celor cu care am colaborat, celor care ne-au controlat, celor care ne-au fost prieteni și celor care ne-au fost ostili. Va fi încă o cale lungă până când ultimul ca și primul dintre egalii medici vor fi înțeles deplin care este rostul Colegiului. În fapt, pentru că statul a delegat o parte din atribuțiile sale, nu puține dar nici de ajuns, către auto-reglementarea colegială a profesiei. În acești ani, ne-am creat împreună instrumente de lucru: Cod Deontologic și Statut.

Despre aceste două documente o bună parte dintre membrii noștri cunosc, îndeosebi despre Codul Deontologic. Greu de spus dacă l-au citit vreodată! Nu la fel stau lucrurile și în ceea ce privește existența Statutului Colegiul Medicilor din România.

Domnește opinia că instituția colegială are menirea să îi apere pe medici!

Da, Colegiul Medicilor din România apără medicii atunci când într-o profesie excesiv de reglementată aceștia respectă cu strictețe toate reglementările. Cel mai adesea nu îi apără ci îi sancționează și le reglementează activitatea.

Colegiul Medicilor din România garantează societății că practica profesiei este reglementată și controlată din interiorul ei în folosul pacienților.

Partea care se vede din activitatea Colegiului Medicilor din România atât de către medici cât și de către societate este cea jurisdicțională. Dar aceasta este cea mai mică parte, este partea de deasupra apei a icebergului. Dedesubt se află avizările, acreditările, educația medicală continuă, registrul național al medicilor, certificatele de membru/liberă practică, echivalarea studiilor, avizele pentru practica medicilor străini, negocierea Contractului cadru și a Normelor sale cu Casa de Asigurări, reprezentarea intereselor profesioniștilor în relație cu Casele de asigurări și cu autoritățile naționale și locale, reprezentarea internă și internațională în instituțiile similare și în alte foruri internaționale, colaborarea cu legislativul și cu executivul în elaborarea de acte normative ce privesc practica profesiei, colaborarea cu Ministerul Sănătății în elaborarea reglementărilor specifice, colaborarea cu Universitățile de Medicină. Toată partea aceasta de ”sub apă” creează reglementări care apără interesele cetățenilor, ale societății și ale profesiei medicale în ansamblul ei  dar îngrădesc sau par a îngrădi libertatea individuală mult dorită de către medic. Colegiul Medicilor din România, în interiorul profesiei, ” legiferează ” și niciodată un legiuitor nu a fost iubit! Dar ”legiferează” în interesul profesiei medicale, așa cum statul l-a delegat. Problema este că interesul profesiei medicale nu este totdeauna coincident cu interesul individual sau de grup al profesioniștilor dar totdeauna în interesul pacienților. Ori medicii nu pot crede că le-ar putea merge mai bine dacă pacienților le-ar merge mai rău.

Se pune întrebarea firească: ce oferă Colegiul Medicilor din România membrilor săi în schimbul cotizației obligatorii și a apartenenței obligatorii? Oferă apartenența la un corp structurat, o armată disciplinată în alb, pusă în slujba unui ideal – binele omului. Oferă apartenența la un corp de elită, la o filosofie de viață care se definește prin idei generoase: conștiință, perfecțiune, motivația, datoria, mila, interesul, utilitatea, mulțumirea, necesitatea, dragostea, munca, sacrificiul. Întrebarea va fi evident retorică și naște o altă întrebare la fel de retorică: cât de mult își iubesc medicii Colegiul care are atât de puține atribuții în a-i apăra pe ei înșiși și atât de multe care canalizează practica profesiei? Greu de spus dar prezența dvs. în sală mă face să cred și să sper că valorile, instrumentele acelea mai devreme enumerate sunt perene și dau măreție inegalabilă meseriei noastre cu profund caracter umanitar.

Controlul îngrijirilor de sănătate este progresiv trecut din mâinile medicilor în cele ale birocraților și administratorilor, mulți dintre aceștia îi consideră pe medici mai degrabă ca pe niște obstacole decât ca pe niște parteneri în reforma serviciilor de sănătate.

Pacienții care altădată acceptau necondiționat ordinele paternaliste ale medicilor le cer adesea astăzi să-și justifice recomandările sau își caută a doua opinie pe Internet.

Pacientul de astăzi nu mai vine la medic cu încrederea și seninătatea de odinioară, nu mai crede fără să cerceteze că medicul îi vrea binele necondiționat și chiar atunci când crede acest lucru se întreabă: dar oare știe medicul care este binele meu? Cum de știe el care este binele meu? Lucrul acesta nu se întâmplă pentru că medicina s-a schimbat ci pentru că, pe lângă valorile clasice care au guvernat buna practică a profesiei noastre, medicul trebuie să învețe să se plieze pe cerințele colective și individuale ale unei societăți și ale membrilor săi, ale căror valori s-au schimbat în spiritul filosofiei vremurilor moderne.

La acestea, se adaugă rezultatul agresiunilor de tot felul asupra a tot ceea ce înseamnă cultură, istorie, tradiție, ierarhie și valoare.

În ultimele 12-14 luni, s-au petrecut evenimente care au tulburat și așa instabilul nostru sistem sanitar. Încerc să le enumăr și vă rog să mă iertați dacă voi omite ceva:

A fost scandalul zguduitor HexiPharma. A fost scandalul cu sindromul diareic hemolitic al copiilor din Argeș (care a dus la demisia Ministrului Sănătății). A fost scandalul de conflict de interese al unor medici oncologi care ar fi beneficiat în mod oneros de o conferință de specialitate într-o destinație exotică pe spezele unei firme pharma (nu s-a dovedit până azi că acei medici, venind de acolo, ar fi prescris exclusiv sau cu predilecție medicamentele firmei sponsor). A fost scandalul sponsorizărilor pe care medicii colaboratori în programele de cercetare sau promovare de medicamente le-ar fi primit de la firmele pharma sau tehno. A fost scandalul cu transplanturile, au fost scandaluri cu directori de spitale care au comis infracțiuni economico-financiare. Printre acestea s-au strecurat aproape săptămânal  informații în legătură cu medici  condamnați pentru luare de mită. Instanțele care dau sentințe definitive  anunță C.M.R. pentru a fi luate măsurile de punere în aplicare ale sentințelor și vă informez că nu trece o săptămână fără ca să nu primesc o astfel de tristă informare. A culminat cu scandalul în legătură cu un ilustru coleg, chirurg pediatru care a fost acuzat public și linșat mediatic exclusiv în baza afirmațiilor celor pretins prejudiciați. A fost sandalul iscat de ordonanța de urgență care elimina prioritatea Senatului Universităților de Medicină de la procedeul numirii șefilor de secție clinică.

Nota comună a tuturor acestora a fost că faptele fiind petrecute în sistemul sanitar public – exclusiv public – indiferent în ce calitate s-au comis, medicii au fost vinovați nu pentru fapta comisă ci pentru că erau medici.

Imaginea sistemului sanitar public ”exclusiv public” a fost profund alterată, s-a vorbit despre ”cancer”, ”feudalism”, ”a face curățenie”, ”a aerisi”, despre a ”izgoni păianjenii”, despre a ”arunca gunoiul”…. Lumea din afară percepe acum sistemul sanitar public ca pe un coșmar nedefinit în spațiu și atemporal, ca pe un univers de realism magic, populat de infractori  cinici, sistem în care intri pentru că nu ai încotro dar trebuie să fii cu ochii-n patru .

Și peste toate a apărut un ordin vizând feedback-ul pacientului care părăsește spitalul public. Cui servește ca pacientul care intră în spital sau cabinet să privească medicul ca pe un posibil infractor iar medicul să-l privească pe pacient ca pe un posibil delator?

Crede cineva că medicul român din sistemul sanitar public este cupid, avar, hoț, infractor, doar pentru că primește recunoștința adevăratei valori a muncii sale direct de la pacient, atâta vreme cât statul nu este în stare să recunoască, s-o asume și s-o plătească?

Să recunoaștem acum cu toții nu doar după 27 de ani ci după 70 de ani, că sistemul sanitar public are multe lucruri ce trebuie îndreptate și că se impune reforma sa. În niciun caz nu este falimentar. Oare din cauza medicilor și a celorlalți profesioniști din sănătate este el așa cum este? Sau din cauza celor care l-au structurat, organizat, care au impus sau îngăduit funcționarea lui în astfel de condiții? Și dacă recunoaștem cu toții acum în ceasul al doisprezecelea, lucru altminteri lăudabil, de ce s-a angajat până nu demult, o astfel de ofensivă împotriva celor care sunt cel mai puțin vinovați și pe umerii cărora stă până la urmă sistemul?

Sau servește la ceva deteriorarea încrederii  în orice valoare a societății? Oare nu este sănătatea națiunii o valoare? Dezavuăm cu tărie mijloacele și modul prin care am fost ostracizați în fața opiniei publice, de-a valma, împreună cu întreg sistemul sanitar public, al cărui singur element viabil suntem.

Aceasta nu înseamnă nicidecum că profesia are nevoie să se afirme mereu  în societate, la orice provocare. Colegiul Medicilor păstrează unitatea corpului medical în jurul valorilor profesiei. Constatăm astăzi că există poziționări nu neapărat antagonice sau ostile dar ele există totuși între : mediul academic și cel ne-academic, medicina de familie și celelalte specialități, tineri, rezidenți și seniori, medici din structurile clinice și cei din structurile paraclinice, medici din public și din privat, medici din sistemul curativ și cei din medicina de expertiză și control.

Ce au în comun toți medicii?

Dorința de a practica profesia în cele mai bune condiții profesionale și individuale, cu realizarea celor mai mari satisfacții.

Onorabilitatea și respectabilitatea inclusiv prin venituri dar nu numai. Nu există medic mulțumit dacă pacienții nu sunt mulțumiți.

Colegiul Medicilor și membrii săi sunt foarte prezenți în societate, prin natura profesiei noastre. Noi medicii, Dumneavoastră, Doamnelor și Domnilor, trimitem în mod constant mesaje către societate doar prin aceea că facem o meserie bazată pe principii nobile și generoase, ca acelea despre care mai devreme am vorbit. Medicul este un personaj de seamă în orice comunitate. Noi toți, făcând aceasta, facem o ”diplomație publică” și trebuie să fim conștienți de lucrul acesta și să ne purtăm ca atare – la lucrul acesta veghează Colegiul Medicilor din România.

Am să vă spun o glumă veche ce îmi vine în minte acum. S-a petrecut  o evaluare a mărcilor celebre de autoturisme și ea viza confortul, calitățile tehnice, motor, consum, siguranță…. A fost testată prima marcă, a doua, a treia, s-au dat calificativele. La finalul testării, a venit rândul mărcii Rolls Royce. Comisia, după testare, a ridicat capota mașinii și a constatat cu stupoare că se vedea asfaltul, mașina nu avea motor. Și totuși au mers cu ea, a fost magnific. Cum merge? au întrebat membrii Comisiei. Din prestigiu, a răspuns reprezentantul firmei.

Astfel merge astăzi sistemul sanitar românesc, din prestigiul profesiei medicale.

Toată lumea vorbește astăzi despre necesitatea imperioasă a unei schimbări, a unei revoluții. Aceasta nu va putea fi decât una morală. Celelalte tipuri de revoluție și-au epuizat resursele în istorie.

 

Dragi Colege și Colegi,

Doamnelor și Domnilor,

 

Să păstrăm convingerea că geniul și bunul simț caracteristice meseriei noastre și nouă vor ști să instaureze peste tot și pentru toți libertatea profesiei fără dezmăț, egalitatea fără compromis și fraternitatea fără promiscuitate.

 

 

 

București, 31 martie 2017