Discursul Președintelui CMR la deschiderea lucrărilor ședinței Adunării Generale din 30 martie 2018

Adunarea Generală a Colegiului Medicilor din România

București, martie 2018

 

Orice discurs „politic” al unei mari organizații trebuie să se îndrepte către așteptările membrilor săi. Având în vedere însă numărul nostru foarte mare nu vom putea ști niciodată  care sunt așteptările celor mai mulți membri ai organizației noastre.

Așa fiind, am ales să vorbesc, ca de fiecare dată, despre lucruri pe care sunt convins că le gândim cu toții chiar dacă niciodată nu au fost exprimate în mod clar în spațiul public.

Nu voi uita că ne aflăm în Postul Paștelui, că ne aflăm în anul primului centenar al Unirii și că aceasta s-a petrecut împreună cu Basarabia.

Primul subiect, cu mulțumiri conducerii CNAS, dlui. Răzvan Teohari Vulcănescu, Președinte- Director General al  Casei Naționale de Asigurări de Sănătate :

Număr servicii de medicină de familie= 110.545.624

Număr servicii în ambulatoriu clinic= 25.880.260

Număr servicii paraclinice=43.569.305

Număr servicii paraclinice de imagistică= 1.487.313

Număr de servicii în spitalizarea continuă= 3.956.435

Număr de servicii în spitalizarea de zi= 4.028.424

Doar în contractele noastre cu CNAS, fără a socoti medicina privată.

Acesta este volumul pe anul 2017 al activității doamnelor și domnilor doctori și al celorlalte profesii din sănătate – doar în sistemul asigurărilor de sănătate.

Corpul medical, dacă vrea să rămână în continuare o entitate de elită în societate, trebuie să se identifice atât ca întreg cât și ca persoane individuale. Identitatea se dobândește în trecutul, contextul, în prezentul și în evoluția societății. În ceea ce privește identificarea profesiei medicale, ea nu se poate face în afara relației medic-pacient și a relației profesie-societate.

Iată pentru ce voi face câteva considerații generale, aparent fără legătură cu subiectul identității noastre dar în final, organic legate de rolul nostru în societate.

Vedem în fiecare zi și în orice domeniu o agresiune sau cel puțin ostilitate împotriva tuturor reglementărilor și a normelor clasice, împotriva intelectualității, a elitelor, a tradiției.

Majoritățile moderne reale dar mai ales cele virtuale, se angajează plenar în a renunța la ceea ce le definește, în favoarea minorității, în favoarea unor lucruri a căror singură valoare este noutatea.

A devenit aproape inacceptabil chiar în interiorul profesiei ca cineva să fie convins și să declare că-și iubește profesia, familia, patria, nația.

Trăim astăzi în Europa cu mândrie de europeni, parteneri la o tradiție comună, o istorie și o cultură comune dar și naționale.

Germanii, în țara lor, au rămas tot germani, francezii, în țara lor au rămas francezi, chiar dacă ambele țări au comunități etnice distincte.

Englezii încă și mai mult au rămas englezi. Nu mai vorbim de cehi, polonezi, maghiari.

Doar românii au devenit foarte europeni!

Ni s-a indus ideea  că valorile noastre naționale nu au atâta relevanță încât este ușor să renunțăm la ele, pentru a adopta altele, de conjunctură. Fals! Valorile noastre sunt ale noastre și chiar dacă doar pentru aceasta, va trebui să le cultivăm cu sfințenie. Doar așa ne vom identifica și ne vom cultiva demnitatea. Parafrazez pe Arghezi, care zicea ”fiind foarte român, Eminescu este universal!” Doar fiind foarte români vom fi universali!

Vă voi propune în continuare alte teme de dezbatere de mare importanță.

Ne-am abținut de la orice implicare în revendicări ce nu erau în atribuțiile C.M.R., dar ceea ce urmează să spun este dreptul și obligația mea de a o spune.

Al doilea subiect. Nicăieri în legislația noastră specifică nu se vorbește în definiția și atribuțiile medicinei, ale medicului decât că este acea profesie care previne îmbolnăvirea, care face diagnostic, tratament și vindecă. Rezultă că dacă acest algoritm nu se petrece în totalitate atunci medicina și medicul nu au îndeplinit ceea ce aveau de îndeplinit. Iată un adevăr parțial deci nu adevărul, numai adevărul și tot adevărul!

Iată că o bună parte a muncii noastre nu se finalizează cu realizarea obiectivelor legale ale medicinei, așa cum sunt ele enunțate. Departe de a fi astfel, oamenii rămân în continuare bolnavi, suferă în continuare și inexorabil mor în continuare. Moartea și boala nu înseamnă atunci când medicina se oprește sau nu mai are resurse, nu înseamnă neapărat vinovăția cuiva. Moartea nu este dușmanul medicinei. Da, este, la timpul nepotrivit și în condiții nepotrivite.

Nu voi face apologia morții! Doar doresc să vă învederez câteva aspecte legate de aceasta.

Faceți un exercițiu de imaginație și încercați să vedeți umanitatea nemuritoare. Cum ar fi cele mai importante religii ale omenirii, ce angoase ar avea omenirea și cum s-ar manifesta ele?

Trăim o vreme în care viața este înțeleasă pe segmente și foarte tehnic. Dacă cineva este bolnav sau moare, nu se întâmplă prin înțelegerea omului împreună cu boala și moartea sa, ci separat. Dacă inima este o pompă și ceva nu funcționează, o supapă, un piston, să le reparăm sau să le înlocuim. Dacă rinichiul este un filtru, să îl reparăm; dacă neoplazia înseamnă un grup de celule agresive, să trimitem nanotehnologia care să le înlăture, etc. Conform acestei abordări, orice suferință sau moartea s-ar petrece pentru că cineva nu a făcut ceea ce putea și trebuia să facă! Vedeți că orice deces, de orice cauză, va fi astăzi urmat de o anchetă care să arate dacă cineva a încălcat vreo normă, care adesea nici nu există dar se creează după aceea. Lucrul acesta nu este neapărat greșit dar nu se potrivește totdeauna în medicină.

Declarația Universală a Drepturilor omului a Națiunilor Unite, care este în practică o Constituție Universală, ne spune că dreptul la viață este un drept fundamental dar nu dă nici o limitare în timp a acestui drept. Deci a muri ar fi o încălcare a dreptului la viață.

Trăim într-o societate a vieții lungi. Durata medie de viață s-a dublat de la începutul secolului XX și până în zilele noastre. Principalele motive pentru care s-a întâmplat aceasta au fost: pacea în general stabilă, asigurarea hranei popoarelor și eradicarea molimelor letale.

Se vede clar că doar în ceea ce privește eradicarea marilor flageluri infecțioase medicina a avut un rol.

Din această creștere a duratei de viață, se naște speranța creșterii sale în continuare, de vreme ce cauzele care au generat mortalitatea la vârste tinere au dispărut.

Știința are azi pretenția de a face orice. Se naște filosofia transumanistă, care spune că omul poate evolua în continuare doar prin tehnologia modernă și că poate dobândi trăsături net superioare datului său uman.

Nu este ușor a trăi știind că vei muri. Este însă cu mult mai dur a crede în imortalitate și a te înșela.

Când însă nu mai sunt războaie, nu mai este foamete națională și nici flageluri, când viața durează mult mai mult ca înainte și se așteaptă să dureze și mai mult,  ce ar mai putea dori omenirea?  Doar fericirea!

Prin biotehnologii ni se propune tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte cu condiția de a trăi într-un cloud informatic, cibernetic practic, de a renunța la ceea ce este specificul ființei umane.

Fericirea nu are neapărat legătură cu venitul pe cap de locuitor, ea este o preocupare individuală și una socială și nu funcționează una fără alta. Individual, constă în realizarea personală, în identificarea cu sine și găsirea spiritului uman peren. Valorile și experiențele umane au rămas aceleași, de aceea ne regăsim în textele biblice, în tragediile antice, în toate operele renascentiste, iluministe, romantice, moderne și post-moderne. Ca dovadă că fericirea nu are legătură cu bogăția stă faptul că țările cele mai bogate au rata cea mai mare de sinucidere iar aceasta aproape că nu este cunoscută în țările sărace.

Vom înțelege că dacă generația mea și a celor dinainte, la 18 ani au servit patria în armată, la 40 de ani au muncit, au produs bunuri materiale și au plătit impozite, nu au făcut-o de dragul statului, ci pentru ca statul să aibă grijă de nevoile noastre când vom avea 60, 70, 80 de ani sau când vom fi bolnavi.

Constatăm că a găsi fericirea este mai greu decât a învinge bătrânețea și moartea. Sigur însă este legată de sănătate!

Nu întâmplător voi deschide acest subiect, ci la apelurile discrete și oarecum rușinate ale unor colegi din specialitățile  de terapie intensivă, oncologie, neurochirurgie, neurologie, hematologie oncologică, neonatologie, care tratează pacienți cu boli incurabile, în stadii terminale.

Este de amintit că în zi de azi, foarte puține familii și pacienți în atare situații nu doresc să vină în spital. Suferința finală și decesul, trebuie în opinia largă să fie ocultate, să se petreacă instituțional, ori lucrurile acestea sunt profund individuale și familiale, bineînțeles în condiții optime și cu mare sprijin social și sanitar.

Boala, suferința și moartea acestor categorii de pacienți constituie în principal obiectul deciziilor lor personale care trebuie îndeplinite, apoi obiectul dorințelor familiei (care adesea are alte dorințe decât însuși pacientul). Nu mai puțin, constituie obiectul activității profesionale a medicilor și a personalului, care pe de o parte este ținut să respecte autonomia pacientului apoi dorințele aparținătorilor și la urmă normele profesionale. Aveți în vedere că ar putea să intervină și solicitarea de organ pentru transplant.

Iată cam unde se află în această ecuație colegii noștri.

Vedeți că astăzi ei nu au în România instrumentele legale, le au doar pe acelea ale eticii medicale, ale bunului simț, ale relației cu pacientul. Care sunt prioritățile, al cui interes trebuie respectat mai întâi?

Susținem în continuare cu fermitate că medicina și medicii depun toată cunoașterea lor, toată diligența în respectul deplin al vieții de la naștere până la ultima suflare.

Dar astăzi, ultima suflare poate fi împinsă indefinit în timp grație tehnologiilor moderne. Atunci când se făceau acele angajamente ”până la ultima suflare” nu aveam nici diagnosticele de precizie de astăzi, nici prognosticul de astăzi, nici mijloacele de terapie intensivă de astăzi.

Întreruperea sau neangajarea măsurilor eroice cu intenție de radicalitate la pacienții incurabili, în stare terminală,  departe de a simplifica lucrurile, din contră, le-au complicat infinit.

Este evident că avem nevoie de reglementări pe care nu legiuitorul le va da sau cel puțin nu fără contribuția noastră. Aici se va vedea aplicația noastră, seriozitatea, identitatea și virtutea noastră. Am mai spus-o, înțeleg prin virtute, în acest context, capacitatea cuiva de a discerne binele de rău și de a mărturisi ferm și convingător acest lucru, asumându-și toate consecințele discursului său.

Indiferent în ce condiții,  nimic nu va putea înlocui șantierul etic care trebuie desfășurat pentru fiecare caz în parte atunci când se trece de la medicină curativă la medicină paliativă. Iar la acest șantier trebuie să participe pacientul, familia, toți medicii din echipa terapeutică, toate asistentele din echipa terapeutică, psiholog, preot.

Al treilea subiect. O altă problemă despre care va trebui să vorbim în interiorul nostru și să trimitem către societate mesajul nostru este aceea a copilului, a respectului neclintit al drepturilor sale în ceea ce privește sănătatea, educația, protecția și inserția socială.

În zilele noastre, se nasc probleme de mare impact etic asupra copilului:

  • Despre copilul născut prin procedee tehnice, de a ști la timpul potrivit cine sunt genitorii săi naturali.
  • Până unde merge dreptul părintelui, decizia lui în ceea ce privește practici medicale nu neapărat necesare prevenției și tratamentului adresat unei boli,
    • Secvențializarea genetică, genomica, chiar înainte de nașterea copilului
    • Prelevarea de celule stem de la nou-născut și placentă
    • Chirurgia estetică decisă de părinți și obținută ca o prestare de servicii
    • Terapii de creștere în plus sau în minus
    • Terapii complexe pentru stabilirea, pentru normalizarea sexului în conformitate cu ceea ce se consideră a fi sexul real – chirurgicale și hormonale
    • Dreptul copilului de a fi informat, de a ști sau de a nu ști ceea ce se întâmplă cu el, de a-și da chiar acordul specific
    • Despre cercetarea clinică trucată care se practică asupra copilului

Iată doar câteva întrebări pe care ar trebui cel puțin să le punem în interiorul profesiei și să dăm un semnal către societate. Acestea nu sunt nimicuri iar preocuparea noastră pentru ele ar arăta seriozitatea și  calitatea corpului nostru, ar crește încrederea societății în noi.

Medicina și îngrijirea sănătății nu sunt un spectacol cotidian de urmărit pentru societate ca atare, ca spectacol, ca subiect de pronosticuri, ca un meci de fotbal sau de box. Desigur, vedem astăzi că sănătatea, medicina, practica profesiei nu mai sunt subiecte doar pentru medici și pacienți ci constituie obiectul interesului filozofilor, teologilor, juriștilor, jurnaliștilor și al societății.

Având în vedere această evoluție, a discuta despre sănătate și medicină nu mai poate fi astăzi doar apanajul medicilor. Cu toate acestea, reglementarea profesiei noastre trebuie să vină din interiorul profesiei și să întâlnească firesc dezideratele societății.

Prin natura profesiei noastre cunoaștem despre pacienții noștri mai mult decât ei înșiși cunosc. Înțelegem nu doar boala ci și bolnavul, sub toate aspectele ființei sale, sau ar trebui să o facem.

Noi înțelegem cel mai bine noțiunea de demnitate umană în cele două dimensiuni ale sale, demnitate și umană.

Doar boala și suferința dau adevărata măsură a dimensiunii umane și noi vedem cotidian acest lucru la oameni de la care nu ne-am fi așteptat. Ce ne împiedică să facem noi public acest lucru? Să arătăm lumii că înțelegem suferința, că vedem nedreptatea, că vedem discriminarea și lipsa de respect? Ce ne împiedică să cerem noi determinanților politici și sociali să rezolve lucrurile acestea? Doar înstrăinarea și suficiența noastră, cred!

Noi vedem cum condițiile socio-economice fac să scadă speranța de viață a copiilor născuți în sărăcie cu aproape 7 ani față de cea a copiilor născuți în medii prielnice. Aceasta este o injustiție despre care ar trebui să vorbim cu voce puternică peste tot. Vedem câtă lume trăiește la limita sărăciei și vedem care este impactul asupra sănătății acelora. Nu vom pune în nici un caz problema corectitudinii politice a suportului social. Solidaritatea socială nu este un cadou, ea este un drept constituțional al acelor oameni.

Vedem cum sărăcia limitează dreptul la sănătate mai mult decât lipsa medicului sau decât alți determinanți.

Noi constatăm că ne aflăm adesea în situația de a fi aceia care aplică raționalizări ale costurilor, ne aflăm practic în situația extremă de a decide cine se vindecă și trăiește și cine nu!

Constatăm îmbătrânirea populației și faptul că acest lucru angajează costuri tot mai mari în sănătate. Să ne înțelegem, îmbătrânirea oamenilor nu este o criză, este o binecuvântare!

Astăzi fenomenul are un nume, ”ageism” și descrie pe lângă biologie și cronologie, vulnerabilitatea și discriminarea.

Trebuie să abordăm serios problemele existențiale, vine o vreme când trebuie să ne întrebăm cum vrem să trăim (nu material, economic, politic, social…). Cum dorim să ne exprimăm identitatea noastră, personalitatea umană în toate domeniile.

Al patrulea subiect. Acum trebuie să vorbim despre îngrijirile paliative și despre eutanasie.

În România, 3 din 4 oameni care mor ar avea nevoie de îngrijiri paliative și doar puțini dintre aceștia au șanse de a le primi. Toate familiile celor care au murit ar avea nevoie de un suport pentru doliu și nu îl au.

Aud tot mai adesea în diferite cercuri cu pretenții intelectuale discuții despre autonomia totală asupra sieși, despre dreptul la moarte, despre respectul demnității umane, despre aceea că medicii nu respectă dorința omului bolnav, în stare incurabilă de a nu suferi, că nu respectă teama incurabilului de moarte și de suferință.

Nu există un drept la moarte, aceasta este o obligație!

Autonomia nu este corect înțeleasă atunci când cineva este atât de bolnav, atât de speriat, încât ar putea să-și ceară moartea. Teama și durerea nu sunt fenomene raționale, deci nu pot constitui elemente ale autonomiei. Dacă așa ar fi, ar trebui să acceptăm cererea de eutanasie sau de suicid asistat nu doar bolnavilor incurabili și terminali ci și oamenilor sănătoși, de-adevărat autonomi, ori așa ceva nu se întâmplă nicăieri.

Toată lumea le sugerează celor cu mari suferințe și mari handicapuri  să fie ca toți ceilalți ! Priviți un paralitic care încearcă să urce în tramvai – el comite două greșeli fundamentale, atrage atenția asupra lui și îi întârzie pe ceilalți. Indiferent cât îi spunem să fie ca și ceilalți el nu este ca și ceilalți, este dependent de ceea ce societatea îi pune la dispoziție, dacă îi pune. În aceste condiții, el nu poate fi autonom, deci nu ar putea cere eutanasia sau suicidul asistat, așa cum ar prevede legea.

A da un răspuns favorabil înseamnă a lichida însuși subiectul autonomiei, omul bolnav, de dragul unei false autonomii. Sunt țări în lume în care eutanasia și suicidul asistat medical au fost dezincriminate în Codurile Penale dar nu și în Codurile Deontologice ale corpurilor profesionale.

O bună parte dintre noi cei din sală avem 3-4 decenii de activitate medicală. Metaforic, în urma noastră se întinde o coadă de morți cât a cometei Halley! Nu mai știm astăzi dacă am avut vreo vină prin comisiune, prin omisiune, cu știință sau fără de știință, nu mai știm dacă au murit de boala lor, din cauza vreunei conjuncturi nefericite sau din cauza noastră până la urmă și nici nu mai vrem să cercetăm asta!

Dar pe toți aceștia îi pomenim în rugăciunile noastre cu toate că necazul s-a întâmplat împotriva voinței noastre și cu regretul nostru. În aceste condiții, cum am putea să lăsăm pe umerii moi ai copiilor noștri care vor deveni medici, o astfel de povară, să poarte regretul unor morți pe care le-au dorit și le-au executat?

Cine ne garantează că după ce vom fi târguit una dintre poruncile creștine nu vom trece la următoarea și la următoarea? Care va fi atunci soarta morală a omenirii?

Despre moartea cu demnitate, ce se înțelege prin aceasta? – sedarea durerii, lipsa percepției servituților medicale, confort fizic și psihic, acompaniament. Toate acestea nu sunt lucruri de neatins, toate se pot obține cu minime costuri și doar cu voință. Ce poate fi mai complet în sens și exprimare decât pasajul din rugăciune: ”cealaltă  vreme  a vieții mele în pace și întru pocăință, sfârșit creștinesc vieții mele, neînfruntat, fără durere și răspuns bun la Judecata de Apoi”.

Exemplul milenar al creștinătății este Iisus Hristos. Oare moartea lui a fost ”demnă” așa cum am judeca-o astăzi? Crucea Sa nu a fost de carton, spinii nu au fost de plastic, bătaia, ocara și scuipatul nu au fost simulări.

Viața nu este o călătorie liniștită către mormânt unde vom ajunge cu toții la vârsta de 120 de ani cu un corp atrăgător, în putere. Nu, din contră, și această constatare trebuie să ne dea de gândit.

Putem vorbi despre calitatea unei societăți calculând nivelul de viață al populațiilor celor mai vulnerabile. Să facem acest calcul pentru România? Ar fi descurajator dar motivant.

Nu există un sistem sanitar pentru bogați, unul pentru cei din clasa mijlocie și unul pentru săraci. Nici medicină pe categorii.

Al cincilea subiect. De acum înainte cu toată dezvoltarea medicinei nu ne mai aflăm în neștiință dar nici în cunoaștere perfectă. Paradoxal, ne aflăm într-o lume a incertitudinilor. Aici trebuie să se așeze medicul și pacientul în relația lor.

În ce măsură și cum comunic cu pacientul meu când chiar și pentru mine lucrurile sunt incerte? Vorbim aici despre ceea ce numim medicina clasică dar și despre testele genetice predictive, secvențializarea genetică, genomica, inseminarea artificială. Ce facem cu datele odată obținute ale bolnavului, ce facem cu informațiile incidentale, ce recomandări terapeutice facem într-o zonă incertă, cum răspundem solicitării legitime a asiguratorilor de sănătate și de viață de a cunoaște informații genetice predictive pe lângă informațiile clinice și paraclinice ce le obțineau până acum? Cum facem ca toți pacienții să beneficieze de ultimele progrese ale științei? Până unde putem susține performanța și competitivitatea pentru pacienții noștri care ne solicită acest lucru? Cum garantăm pacienților noștri dreptul de a nu fi analizați, măsurați, ”antrenați-incitați” fără voia lor?  Cum asigurăm pacienților noștri dreptul la contactul uman pentru a li se explica individual ce se întâmplă cu ei și cu datele lor într-un sistem informațional modern?

Cum asigurăm pacienților noștri dreptul de a nu fi incluși fără voia lor într-o ”personalitate colectivă”, într-o ”inteligență colectivă” publică?

Cum asigurăm pacienților noștri dreptul la viață privată? Cum vom explica pacienților noștri conceptul de big health data? Cum le vom explica în cel fel datele lor cele mai intime pot fi la dispoziția interconectării de rețele de operatori pentru a fi mai bine analizate și prelucrate?

Cum să-i facem să înțeleagă ceea ce și noi greu înțelegem despre volumul de date, complexitate, velocitate, varietatea surselor, veracitate, despre ideologia big data, aceea de a înțelege lumea, de a prezice gânduri și acțiuni, de a profila, grupa și influența omul? Cum am putea face lumea să înțeleagă că aceasta este o epidemiologie numerică?

Vorbim aici despre cauzalitate versus corelație.

Digitizarea lumii și a oamenilor nu purifică realitatea socială de inegalitățile sale și nici de celelalte probleme.

În aceasta se constată pierderea inteligibilității și domnia echivocului binar.

Cu cât crește volumul datelor, cu atât crește posibilitatea de a afla corelații în mod algoritmic.

Omul nu va mai visa și nu va mai spera. Omul ”profilat” în grup nu are posibilitatea dezvoltării sale individuale și private. Omul care a fugit de paternalismul medical acceptă azi paternalismul rețelelor de socializare și big data.

A lua o decizie nu este același lucru cu a te supune  rezultatului unui calcul virtual.  Subiectul uman dispare înapoia datelor despre el.

Viteza informației este mai importantă decât cunoașterea, sloganurile decât cuvintele și ideile, imaginile cu cadavre decât cele cu oameni vii.

Ce este de făcut?

De consolidat demnitatea, identitatea, non-discriminarea și autonomia.

Mijloacele:

Transparență, informare, consimțământul la tratamentul medical, la utilizarea datelor, doar a celor care sunt necesare.

Anonimizare vs reidentificarea datelor. Respectul dreptului persoanei la a avea un interlocutor uman.

Totul în viață este legat de sănătate!

Pilonii bioeticii sunt binefacerea, nefacerea răului, autonomia și justețea. Medicul este însăși binefacerea cu condiția să înțeleagă medicina pentru fiecare pacient în parte. Despre categorii, despre grupuri, segmente de populație, vorbesc sistemul sanitar, asigurările, instituțiile de caritate, statisticile. În interiorul acestora, omul devine un individ iar nu o persoană. A privi omul ca persoană, trup, suflet și spirit este condiția sine qua non a binefacerii.

Un om cu infarct de inimă are nevoie de mult mai mult decât un stent, un om cu un cancer de stomac are nevoie de mult mai mult decât o gastrectomie….

Lumea visurilor noastre din tinerețe este incomparabil mai reală și consistentă decât lumea virtuală a internetului! Să dăm generațiilor viitoare șansa de a visa și de a se juca ca pe niște trăsături inalienabile ale speciei umane!

Noi nu suntem doar urmașii cuiva, noi suntem și înaintașii cuiva! Cineva se va întreba unde eram când se făceau faptele cele mari dar sigur se va întreba și unde eram când se făceau faptele cel mici? Lordul Acton, citat din memorie: ”societatea și statul nu pot face oamenii mai buni dar sigur îi pot face mai răi”!

Mă apropii de încheiere și vă dau o pildă epică. Avraam, vorbind cu Domnul înainte de pedepsirea orașelor Sodoma și Gomora, pentru păcatele locuitorilor acelora, L-a întrebat câți drepți ar trebui să fie în cetăți pentru ca ele să fie cruțate: patruzeci, treizeci, douăzeci sau chiar zece? Iar Domnul a spus : chiar și pentru zece drepți voi cruța orașele. Acei zece nu au fost găsiți. Și știm din Vechiul Testament că orașele au fost nimicite. (Facerea, cap. XVII)

Iată doamnelor și domnilor, că noi suntem astăzi mai mulți decât 10, drept pentru care vom fi salvați și vom prospera.

Ultimul subiect. Nu întâmplător, în mapele dvs., Doamnelor și Domnilor colegi, se află acest mic volum în care am adunat istorie, filozofie, morală, fenomenologie, dezvoltare istorică și situația actuală a relației medic-pacient. Toată dezvoltarea aceasta ideologică nu dorește să facă altceva decât să arate importanța pe care corpul medical și sper, pacienții noștri, doresc să o acorde în continuare relației medic-pacient. Pentru a păstra ceea ce există de la gestul de vindecare al primului șaman până la gestul ultraperformant tehnic al echipei multidisciplinare alcătuite din savanți medici, adică relația medic-pacient, am considerat necesar și util să facem o încercare în fața organelor abilitate pentru a include sintagma aceasta împreună cu tot ceea ce ea reprezintă, în patrimoniul universal imaterial UNESCO.

Vă solicit în acest sens, o rezoluție a Adunării Generale pentru a continua demersurile deja începute.

 

2222